carte

De la Wikţionar, dicţionarul liber

Cuprins 1 română 1.1 Etimologie 1.2 Pronunţie 1.3 Substantiv 1.3.1 Sinonime 1.3.2 Expresii 1.3.3 Traduceri

română

Etimologie

Din lat. charta.

Pronunţie

• AFI: /kar.te/

Substantiv

Declinarea substantivului carte
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	carte	cărţi
Articulat	cartea	cărţiile
Dativ-Genitiv	cărţii	cărţilor
Vocativ	-	-

1. scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum.

   Citesc o carte şi-mi place atît de mult încât aş vrea să nu se mai termine.

2. (fig.) bagaj de cunoştinţe pe care le posedă cineva; cultură.

   a şti carte

3. document oficial, cu date personale care confirmă drepturile unei persoane.

   carte de muncă

4. bucată de carton de dimensiuni mici, care conţine diferite însemnări şi serveşte la anumite scopuri.

   carte de vizită, carte poştală, carte de joc

5. (înv.) comunicare în scris trimisă cuiva; scrisoare; răvaş.
6. (înv.) ordin scris, emis de o autoritate.
7. (înv.) act scris, document; dovadă.

   carte de judecată

Sinonime

• lucrare, operă, scriere, tipăritură, tom, volum, act, document, epistolă, izvor, piesă, poruncă, răvaş, registru, scrisoare.

Expresii

• A vorbi ca din carte = a vorbi ca un om învăţat; a vorbi aşa cum trebuie; a face caz de erudiţia sa, a fi pedant
• A se pune pe carte = a se apuca serios de învăţat
• A lega cartea de gard = a renunţa la învăţătură
• A da cărţile pe faţă = a-şi arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul
• A(-şi) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop
• A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile şi a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare în scopul atingerii unui ideal
• A da în cărţi = a pretinde că ghiceşte viitorul cu ajutorul cărţilor de joc

Traduceri