minte

română

Etimologie

Din latină mens.

Pronunție

• AFI: /'min.te/

Substantiv

1. facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege
2. gând, cuget; imaginație; memorie
3. inteligență, istețime, iscusință
4. imaginație, fantezie

Sinonime

• rațiune, intelect

Locuțiuni

• (loc. adj.) Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă
• (loc. adj. și adv.) fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit

Expresii

• Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul
• A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul
• Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă
• A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur
• A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun
• A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată
• A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul
• A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra
• A-i sta (cuiva) mintea în loc - se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică

Traduceri

gândire

daneză: sind (dansk) engleză: mind (English) esperanto: menso (Esperanto), spirito (Esperanto) franceză: esprit (français) germană: verstand (Deutsch), geist (Deutsch) italiană: mente (italiano)

latină: mens (Latina), spiritus (Latina), animus (Latina) neerlandeză: verstand (Nederlands), geest (Nederlands) poloneză: umysł (polski) portugheză: mente (português) spaniolă: mente (español) suedeză: anda (svenska)

Referințe

• DEX Online

Verb

1. forma de persoana a III-a singular la indicativ prezent pentru a minți
2. forma de persoana a II-a singular la imperativ pentru a minți

---

italiană

(italiano)

Etimologie

Derivat din minto.

Pronunție

• AFI: /'minte/

Verb

minte

1. forma de feminin plural pentru minto.

   română: urinate