spaţiu
De la Wikţionar, dicţionarul liber
Cuprins |
română
Etimologie
Din lat. spatium. Cf. fr. espace.
Pronunţie
Substantiv
| Declinarea substantivului spaţiu |
||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | spaţiu | spaţii |
| Articulat | spaţiul | spaţiile |
| Dativ-Genitiv | spaţiului | spaţiilor |
| Vocativ | spaţiule | spaţiilor |
- (fil.; la sg.) formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor.
- Ce spaţiu este între cei doi stâlpi?
- (mat.) mulţime de puncte care prezintă anumite proprietăţi.
- întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh; porţiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură.
- perspectivă vastă, orizont larg.
- loc, suprafaţă, întindere limitată.
- limitele între care se desfăşoară o acţiune; cadru.
- lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil.
- loc (liber) între două obiecte, distanţă, interval.
- (tipogr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval.
- (muz.) interval între liniile unui portativ.
- interval de timp, răstimp.
Sinonime
- 1: depărtare, distanţă, interval, (Transilv.) scopot
- 2: cuprins
- 3: văzduh
- 5: zonă
- 8: distanţă
- 10: interval
- 11: perioadă
Cuvinte derivate
Cuvinte compuse
Expresii
- Geometrie în spaţiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite
- (mil.) Spaţiu de siguranţă = distanţa minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu
Traduceri
formă fundamentală de existenţă a materiei în cadrul căreia are loc mişcarea acesteia
|
|
întindere a universului cu excepţia atmosferei terestre
|
|
