De la Wikţionar, dicţionarul liber
Etimologie
Din voi + suf. -inţă.
Pronunţie
Pronunţie lipsă. (Ajută)
Substantiv
Declinarea substantivului
voinţă |
| f. |
Singular |
Plural |
| Nominativ-Acuzativ |
voinţă |
voinţe |
| Articulat |
voinţa |
voinţele |
| Dativ-Genitiv |
voinţei |
voinţelor |
| Vocativ |
voinţo |
voinţelor |
- funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor.
- A avea voinţă.
- Lipsă de voinţă.
- trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă şi perseverenţă în învingerea piedicilor, greutăţilor, încurcăturilor de orice fel.
- ceea ce hotărăşte cineva.
- Prin voinţa părţilor.
- învoire, consimţământ, permisiune.
- intenţie, scop, ţel, ţintă.
- dorinţă, poftă, chef.
- A îndeplini voinţa cuiva.
Sinonime
Cuvinte derivate
Cuvinte apropiate
Expresii
- Voinţa cea de pe urmă (sau ultima voinţă) = dorinţa unei persoane care se află pe patul de moarte
- Rea-voinţă = atitudine răuvoitoare
Traduceri
capacitate de a-şi concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop
Referinţe
