încuviința

română

Etimologie

Din în- + cuviință.

Pronunție

• AFI: /ɨn.ku.vi.in'ʦa/

Verb

Conjugarea verbului încuviința
Infinitiv	a încuviința
Indicativ prezent pers. 1 sg.	încuviințez
Conjunctiv prezent pers. 3 sg.	să încuviințeze
Participiu	încuviințat
Conjugare	I

1. (v.intranz.) a fi de acord.
2. (v.tranz.) a consimți, a permite.

Cuvinte derivate

• încuviințare

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online