încuviințare

De la Wikționar, dicționarul liber
Jump to navigation Jump to search

română

Etimologie

Din a încuviința.

Pronunție

  • AFI: /ɨn.ku.vi.in'ʦa.re/


Substantiv


Declinarea substantivului
încuviințare
f. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ încuviințare încuviințări
Articulat încuviințarea încuviințările
Dativ-Genitiv încuviințării încuviințărilor
Vocativ încuviințare încuviințărilor
  1. acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment.


Traduceri

Referințe