boncălui

română

Etimologie

Etimologie necunoscută.

Pronunție

• AFI: /bon.kə.lu'i/

Verb

Conjugarea verbului (se) boncălui
Infinitiv	a (se) boncălui
Indicativ prezent pers. 1 sg.	'
Conjunctiv prezent pers. 3 sg.	să (se) boncăluiască
Participiu	boncăluit
Conjugare	IV

1. (v.refl. intranz.) (despre cerbi și alte erbivore mari) a scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi.

Cuvinte derivate

• boncăluit

Traduceri

Traduceri

Anagrame

• ciobanul
• conabiul

Referințe

• DEX '98 via DEX online