clănțău

română

Etimologie

Din clanță + sufixul -ău.

Pronunție

• AFI: /klən'ʦəw/

Substantiv

Declinarea substantivului clănțău
m.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	clănțău	clănțăi
Articulat	clănțăul	clănțăii
Genitiv-Dativ	clănțăului	clănțăilor
Vocativ	clănțăule	clănțăilor

1. om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv).
2. (peior.) avocat.

Traduceri

Traduceri

Anagrame

• acantul
• canatul
• culanța

Referințe

• DEX '98 via DEX online