clanță

română

Etimologie

Din clanț < formație onomatopeică. Confer franceză clanche.

Pronunție

• AFI: /ˈklan.ʦə/

Substantiv

Declinarea substantivului clanță
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	clanță	clanțe
Articulat	clanța	clanțele
Genitiv-Dativ	clanței	clanțelor
Vocativ	clanță	clanțelor

1. mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă.
2. (fig.) (peior. și fam.) gură.
3. (arg.) felație.

Cuvinte derivate

• clănțău

Expresii

• A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte)
• Rău (sau bun) de clanță, = se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț
• A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva)
• Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci!

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online