corinteu
română
Etimologie
Din maghiară kurjantó („crainic”) (Drăganu, RF, II, 74; Dacor., V, 896).
Pronunție
- AFI: /ko.rinˈtew/
Substantiv
| Declinarea substantivului corinteu | ||
| m. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | corinteu | corintei |
| Articulat | corinteul | corinteii |
| Genitiv-Dativ | corinteului | corinteilor |
| Vocativ | corinteule | corinteilor |
- (maghiarism reg.) persoană care spune chiuiturile la o nuntă.
Traduceri
Traduceri
Anagrame
Referințe
- DEX '98 via DEX online