Sari la conținut

frunte

De la Wikționar, dicționarul liber

Etimologie

Din latină frons, frontis.

Pronunție

  • AFI: /'frun.te/


Substantiv


Declinarea substantivului
frunte
f. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ frunte frunți
Articulat fruntea frunțile
Genitiv-Dativ frunții frunților
Vocativ frunte frunților
  1. (la oameni) partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor.
  2. cap; față, chip.
  3. (fig.) (adesea articulat) tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții).
  4. lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

Cuvinte derivate

Locuțiuni

  • (loc.adv.) În frunte sau (loc.prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); (fig.) în locul întâi, de cinste, de conducere.


Traduceri

Referințe