virtute

De la Wikționar, dicționarul liber
Tânărul între Virtutea și Viciul, cca. 1581, ulei pe pânză

română

Etimologie

Din latină virtus, -tutis (cu unele sensuri după franceză vertu).

Pronunție

  • AFI: /vir'tu.te/


Substantiv


Declinarea substantivului
virtute
f. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ virtute virtuți
Articulat virtutea virtuțile
Genitiv-Dativ virtuții virtuților
Vocativ ' '
  1. însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic; integritate morală.
    Cele patru virtuți: curajul, justețea, prudența, temperanța.
  2. pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale.

Sinonime

Antonime

Cuvinte apropiate

Locuțiuni


Traduceri

Referințe