Ț

De la Wikționar, dicționarul liber
Salt la: navigare, căutare
Variante de scriere Vezi și : T, Ť, , t, ț, ť,

română

Ț ț

Etimologie

Alături de litera Ș ea a fost introdusă în grafica limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.

Pronunție


Substantiv


Declinarea substantivului
Ț
m. și n. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ Ț Ț-uri
Articulat Ț-ul Ț-urile
Dativ-Genitiv Ț-ului Ț-urilor
Vocativ - -
  1. a douăzeci și cincea literă a alfabetului român.
  2. sunet notat cu această literă (consoană africată alveolară surdă).

Cuvinte apropiate

Nota Bene

  • În anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.

Vezi și

Literele alfabetului român
A · Ă · Â · B · C · D · E · F · G · H · I · Î · J · K · L · M · N · O · P · Q · R · S · Ș · T · Ț · U · V · W · X · Y · Z
a · ă · â · b · c · d · e · f · g · h · i · î · j · k · l · m · n · o · p · q · r · s · ș · t · ț · u · v · w · x · y · z

Referințe