minune

română

Etimologie

Din latină * mirio, mirionis.

Pronunție

• AFI: /mi'nu.ne/

Substantiv

Declinarea substantivului minune
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	minune	minuni
Articulat	minunea	minunile
Genitiv-Dativ	minunii	minunilor
Vocativ	minune	minunilor

1. fenomen ieșit din comun, surprinzător, atribuit forței divine sau altor forțe supranaturale.
2. (p.gener.) lucru, fapt, fenomen uimitor, neobișnuit, extraordinar; minunăție.
3. lucru cu însușiri excepțional de frumoase, care uimește, produce admirație; minunăție.
4. persoană cu calități (fizice sau morale) excepționale.

Cuvinte derivate

• minuna

Cuvinte compuse

• cele șapte minuni ale lumii

Locuțiuni

• (loc.adv.) Ca prin minune = dintr-o dată, pe neașteptate.
• (loc.adj. și adv.) De minune = admirabil, minunat, extraordinar.

Expresii

• Mare minune sau minune mare, = exclamație care exprimă uimire, admirație, neîncredere etc. față de cele văzute sau auzite
• Mare minune să... = m-aș mira să..
• Minunea minunilor, = formulă care exprimă o apreciere superlativă
• (fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online