Ș

Vezi și : S, Ś, Ŝ, Ş, Š, Ṣ, s, ś, ŝ, ș, ş, š, ṣ

română

Ș ș

Etimologie

Alături de litera Ț ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.

Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunțată de către greci foarte apropiat de ș.

Pronunție

• AFI: /ʃ/

Substantiv

Declinarea substantivului Ș
m. și n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	Ș	Ș-uri
Articulat	Ș-ul	Ș-urile
Genitiv-Dativ	Ș-ului	Ș-urilor
Vocativ	-	-

1. a douăzeci și treia literă a alfabetului român.
2. sunet notat cu această literă (consoană fricativă postalveolară surdă).

Cuvinte apropiate

• S

Paronime

• Ş

Nota Bene

• În anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.

Vezi și

• ș

Referințe

• DEX online