obiect
De la Wikţionar, dicţionarul liber
Cuprins |
română
Etimologie
Din lat. obiectum. Cf. germ. Objekt.
Pronunţie
- AFI: /o.ˈbjekt/
Substantiv
| Declinarea substantivului obiect |
||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | obiect | obiecte |
| Articulat | obiectul | obiectele |
| Dativ-Genitiv | obiectului | obiectelor |
| Vocativ | ' | ' |
- corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuinţare.
- Obiect de consum.
- Obiect de uz casnic.
- element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului.
- Obiect de cercetare.
- Obiectul de descriere.
- (fil.) ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simţurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră.
- Obiecte de admiraţie.
- conţinutul asupra căruia se îndreaptă cunoaşterea; ceea ce este cunoscut.
- ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie.
- Obiect de învăţământ.
- scop, ţintă, ţel; obiectiv.
Sinonime
- 1, 2: lucru
- 4: complement
- 5: disciplină, materie, (înv.) învăţătură, matimă
- 6: scop
Cuvinte derivate
Cuvinte compuse
Locuţiuni
- La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagaţii inutile.
Traduceri
un lucru
|
|
