cinge

De la Wikționar, dicționarul liber
Jump to navigation Jump to search

română

Etimologie

Din latină cĩngĕre (Pușcariu 821; Candrea-Dens., 352; REW 1924; DAR); confer italiană (in)cingere, provensală (en)cenher, franceză (en)ceindre, spaniolă ceñir, catalană cenyir, portugheză cingir; confer și chingă.

În română este cuvânt învechit, astăzi înlocuit de variante, care în general se explică pornindu-se de la latină incĩngĕre, confer portugheză incingir, dar care ar putea fi și compunere internă a română. Uneori se confundă cu încinge „a înfierbânta”.

Pronunție

  • AFI: /'ʧin.ʤe/


Verb


Conjugarea verbului
cinge
Infinitiv a cinge
Indicativ prezent
pers. 1 sg.
cing
Conjunctiv prezent
pers. 3 sg.
să cingă
Participiu cins
Conjugare III
  1. (v.tranz.) (înv.) a încinge, a înfășura.
  2. (înv.) a înconjura, a străjui.

Sinonime

Cuvinte derivate


Traduceri

Referințe