De la pupă, cuvânt care apare numai în meglenoromână (confer meglenoromână pupcă) și care este o variantă a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atât pentru moțul său (confer albaneză pupë „moț”, pupui „cocoașă” și franceză huppe „moț” și „pupăză”), cât și pentru glasul ei (Tiktin), confer greacă ἔποψ (épops), latină upupa, franceză huppe și pupăi („a cântapupăza”), pupui („a pupăi”). Confer sardă pubùsa, pupùsa.
Oricum, formația pare să se fi creat în română prin atașarea la un element expresiv inițial a sufixului -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este albanez, căci a fost productiv în română , confer cinteză, fofează, sfârlează, bogză < boaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă latină upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că sufixul indică un împrumut din albaneză (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116).