triumf

De la Wikționar, dicționarul liber
Jump to navigation Jump to search

română

Etimologie

Din latină triumphus, franceză triomphe.

Pronunție

Pronunție lipsă. (Modifică pagina)

Substantiv


Declinarea substantivului
triumf
n. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ triumf triumfuri
Articulat triumful triumfurile
Genitiv-Dativ triumfului triumfurilor
Vocativ triumfule triumfurilor
  1. (în roma antică) celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului.
  2. victorie, biruință de mare prestigiu; (fig.) succes moral, reușită, izbândă deosebită.

Expresii

  • A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel


Traduceri

Referințe